Post scurt

Sunt fericita. Nu happy, nu ok, nu fine. Fericita. . Atat.

2008-2009

2008: an prost de la un capăt la altu. În afară faptului că am câştigat o zuzi fix la 12 noaptea, că m-am întâlnit cu Ioana, că am luat notă mare la Bac şi că am o mână de oameni care să merite în preajma mea, dar care sunt la sute de km distanţă,am mers din rău în mai rău. [mai e ceva frumos, dar am să mulţumesc personal pentru asta persoanei în cauză]. Buuun. N-am de gând să-mi reamintesc toate aiurelile şi mai ales cum mi s-a stricat laptopul ) ci doar că per ansamblu a fost groaznic. Exceptând micile-mari momente pe care cred că mi le-am creat singură adică mai mult sau mai puţin cu impulsurile mele de moment. Nu mă plâng. Am făcut multe greşeli din care cred că am învăţat câte ceva, deşi probabil dacă aş putea întoarce timpul le-aş face din nou ) mai ales că funcţionez pe principiul : “de ce să fie simplu când poate să fie complicat?” Şi cum mi-a spus şi prin vară Pelikan: “€œO viaţă complicată e mult mai bună decât una monotonă. Eu te susţin!”. Aşa că iau din anul ăsta tot ce a fost mai frumos, toate persoanele noi pe care le-am întâlnit şi de la care cred că am avut ce invata, desi pe unele le-am pierdut sau le-am lăsat (cu voia mea sau nu) în urmă (încă lucrez la asta). Important e că sunt încă cu zâmbetul pe buze deşi uneori plâng mult, important e că am prietenii aproape şi am rămas solidari până la capat si important e că am măcar un sprijin atunci când nu mai pot.

Pentru 2009 nu îmi fac niciun plan, pentru că am ajuns la concluzia că e mai bine să vină totul de la sine, să fie spontan. Sper doar să nu mă mai învârt în acelaşi cerc vicios, sa-i am pe cei dragi aproape si sa-mi reuşească o chestie.

La mulți ani!

So this is Christmas..

Pana la urma m-am calmat si cu laptopul mort si cu tot. Oricum, oricat as bate eu din picioare si m-as plange ca un copil rasfatat ( ce sunt) ca vreau sa mearga si vreau sa nu se fi stricat, tot n-o sa se rezolve nimic mai repede de 17 ianuarie (si bine ar mai fi sa fie macar  atunci). Ajunul n-a fost atat de groaznic. Adica nu pana la un punct de unde nu-mi mai amintesc niste fragmente.  Ne-am strans o mana de oameni, vreo 12 mai exact si am pornit la colindat pe la profesori. Panarama si voie buna ca in fiecare an, desi cred ca anul asta am avut niste pahare de vin extra :-”. Si nu stiu cum reusesc de fiecare data cand sunt mai ametita…ma rog, mai foarte ametita,  sa fac o tona de tampenii. De fapt, le fac si cand sunt cu ochii larg deschisi, apai in alte conditii. Ideea e ca vorbesc mult si (prost?!) si am spus o gramada de lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le zic…si nici macar nu stiu daca e bine sau rau sau daca mi-am batut gura degeaba…Oricum faptul e consumat si sinceritatea mea a atins cote maxime. )

Revelatia ajunului a fost faptul ca l-am auzit pe Radu spunand ca-mi citeste blogul!!!! Asta da realizare. )

Nu meriți!

Mă gândesc de ceva timp de ce simt că mă doare aproape la fel de tare ca în aprilie. Pentru că după părerea mea, atunci am atins apogeul, atunci a fost cel mai rău şi cel mai greu. Şi totuşi am supravieţuit. Eram intreaga, in convalescenţă dar întreagă. E posibil ca în timp, mai încolo. să existe o durere mai mare, pentru că timpul probabil le amplifică. Dar nu acum. Era pur şi simplu imposibil să fie acum. Dar mi-am dat seama de ce doare aproape la fel de tare ca atunci. Nu e vorba de faptul în sine, de ce a fost azi, de aşteptările mele, de speranţele mele. La urma urmei astea le-am pierdut şi recuperat de multe ori, n-ar fi fost nici prima nici ultima oară. E vorba de toată încrederea acordată. Pentru că e poate pentru prima oară când acord cuiva ATÂTA încredere, pentru că mi-a părut de atâtea ori rău că nu pot să simt mai mult, pentru că am avut atâtea mustrări de conştiinţă de fiecare dată când mă gândeam că te rănesc prin faptele şi atitudinea mea. Şi când colo, uimire. Minciuni peste minciuni pentru că ştiu şi sunt convinsă că au fost mai mult de două. Pentru că am crezut în tine, de fapt nu în tine, ci în cineva în care nu exista cineva pe care l-ai creat doar pentru că ştiai că asta îmi doream.Asta doare cel mai tare. Acum da sunt rea şi ironică şi tot ce vrei! a€ si mai ales foarte foarte supărată şi dezamăgită. Nici măcar postul ăsta nu-l meriţi. Ţi-am spus că pot să înţeleg orice şi să trec peste orice mai putin peste minciuni.

Noi

Karmina : ai mai vazut persoana mai nepotrivita in timing ca mine? :-j
Ang3l : eu in general =))

Amalgam

Cand am plecat de acasa, simteam ca pot muta muntii din loc. Desi nu vroiam sa fiu aici, stiam ca e mai bine ca dincolo, ca sunt mai aroape, ca am mai multi cunoscuti, ca o sa-mi fie mai usor, ca sunt conditii mai bune. De fapt cred ca am fost lasa si cred ca mi-am cam fortat destinul. Dar am plecat foarte motivata, cu gandul ca o sa ma transfer, ca o sa ma dau de 3 ori peste cap, ca o sa trec peste mari si tari si intr-un final o sa fiu in februarie in Bucuresti. Dar am ajuns aici…si am dat peste niste persoane de treaba, cu care pot socializa, cu care ma inteleg si cu care simt ca ma “potrivesc”. Nu multi, nici nu vreau sa am o tona de oameni in jurul meu si cand sa fie vorba de ceva serios sa n-am la cine apela. Putini dar de calitate. Programul si el lejer, profii in mare parte de treaba si alte evenimente neplanificate [...]. Si putin cate putin mi-a scazut interesul pentru transfer, mi-am dat seama ca Iasiul nu e atat de groaznic pe cat imi imaginam eu. * Desi uneori regret ca nu m-am dus la Cluj, because there’s no easy way, it get’s harder each day , inca mai sper ca timpul sa le aseze pe toate. Nu, nu vreau sa-mi fac planuri, am fost atat de buna in facut planuri incat mi-am complicat existenta, desi totul ar fi fost mult mai simplu,dar nah, unde ar mai fi fost farmecul. Si la urma urmei daca ar fi mers totul lin, tot n-ar fi fost bine. Mai grav e ca m-am plafonat intr-un anumit punct si mi-a cam disparutul entuziasmul si buna dispozitie din ultima luna. Deja ma speriasem ca devin prea insenibila si prea nimic nu  ma mai putea atinge. Dar nu-i panica, mi-am revenit aici. Cu varf si indesat as spune. Stiu ca probabil nu am nicio logica, de asta am si evitat sa tot scriu in ultima vreme…desi am atatea idei si atatea sentimente…dar e atata agiatie in mintea mea si nu ma pot aduna deloc…

* Desi uneori regret ca nu m-am dus la Cluj, realizez ca oricum si acolo mi-ar fi lipsit multe. As fi fost mai departe, dar as fi luat-o de la zero din punct de vedere sentimental/emotional. Aici sunt mai aproape dar s-a facut un amalgam de situatii si sentimente incat simt uneori ca nu mai pot. Dar supravietuiesc, zambesc si o luam de la capat [de aici si dramatismul meu din ultima vreme, sper s-o rezolv repede..] iar daca as fi fost in Bucuresti, sigur mi-ar fi lipsit si acolo multe lucruri. Pentru ca despre asta e si vorba…nu le poti avea pe toate.

# si da, stiu ca e prea tarziu…

Lucruri vs oameni

Avem tendinta de a fi grijulii cu obiectele din jurul nostru. Daca ne luam un telefon nou ne dam toata silinta sa nu-l scapam pe jos, sa nu-l zgariem si chiar sa-i lasam folia protectoare de pe display cat mai mult timp. Daca ne cumparam un laptop il stergem zilnic de praf, nu mancam in preajma lui, pentru ca vorba aia ni s-a intamplat frecvent sa scapam suc, ciocolata sau orice altceva pe vechea tastatura de la anticul computer. Daca ne luam o bluza noua, vom avea grija sa o impaturim frumos si sa o punem deasupra celorlalte, sa o purtam prima oara la o ocazie speciala incercand sa ne controlam fiecare miscare in asa fel incat sa n-o patam. Asa se intampla cu majoritatea LUCRURILOR noi din viata noastra. Insa, cand vine vorba de OAMENI aspectele se schimba. Cand e vorba de persoane noi devenim sceptici si poate putin antipatici. Chiar daca nu cunoastem persoana, chiar daca nu stim absolut nimic despre ea, cand vine cineva nou in grup ii punem o eticheta nu tocmai buna. Pentru ca e “intrusul”, pentru ca e “cel nou” si pentru ca trebuie sa lupte mult pentru a obtine increderea noastra. Asa se intampla si in unele relatii…Desi poate ca persoana de langa noi merita si ne demonstreaza ca are intentii bune si ca nu-si doreste sa ne raneasca, ne ridicam un zid si n-o lasam sa depaseasca granitile, pentru ca cineva de mai de mult, ne-a marcat atat de tare incat nu mai putem crede. Si totusi, cel de langa se intreaba: “Ce vina am eu?”. Probabil raspunsul cel mai plauzibil ar fi ca: “Esti persoana potrivita, la momentul nepotrivit.” Evident, e mai simplu sa tinem bariera ridicata, decat sa riscam sa mai fi raniti odata. E mult mai usor sa-l ranim noi pe cel de langa, sa i-o taiem simplu cu “Asa sunt eu” si sa ti se ofere fara efort, fara a fi nevoit sa dai nimic la schimb. Si ma intreb, nu intram intr-un cerc vicios asa? De ce sa nu ne purtam cu oamenii asa cum ne purtam cu obiectele la inceput? Iar apoi, pe masura faptelor sale sa-i lasam in vietile noastre sau sa-i dam afara…

Protejat: And sometimes is more than just enough

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

Arsuri..

Am reușit și eu într-un final să ajung la plajă pentru prima oară anul ăsta. Da, știu, e august și majoritatea sunt negri și bronzați și sătui de soare. Eu am vrut să-l fur pe tot azi, iar dacă se putea să mai pun și în geantă. Dar m-am ales cu o arsură de toată frumusețea pe picioare. În două zile or să arate superb, dar până atunci mă ustură de mor. Am aplicat deja “Operațiunea iaurt”, parcă parcă s-a mai domolit dar nimic promițător. Să mai povestesc că așa am pățit și anul trecut la mare? Sper să nu fac vreo tâmpenie de boală peste cațiva ani. :-s

Ah, și pe lângă asta, m-am mai ales și cu o arsură pe suflet. Nimic grav și irecuperabil. La urma urmei suntem “Just friends”. Ce naiba!

Later Edit: Azi am voie să fiu patetică, de mâine îmi revin

Later, later edit: Insolație.