Poveste

Se plimba fara nicio tinta, spre nicaieri. Vrea doar sa fie singura cu gandurile ei si spera ca hoinareala asta o sa-i aduca macar putina liniste, macar un gand curat, macar o lumina spre directia in care trebuie sa o apuce. Nu mai putea ramane in camera. Simtea ca se sufoca. Prea multi necunoscuti, pentru nelinistea asta care nu-i da pace, care o sugruma. Isi da seama treptat ca nu-si gaseste locul si nici nu vede scopul. Credea ca a uitat. De fapt era mai mult decat sigura ca a pus punct, ca astea n-or s-o mai miste vreodata. Era pe drumul ei si-atat. E adevarat, nu se gandise niciodata ca o sa ajunga aici si mai ales ca sunt atatea lucruri care pareau uitate, dar care de fapt erau doar ascunse in inconstient.

Ar vrea sa rabufneasca in plans. Simte cum lacrimile ii gadila pleoapele si incet se depune o ceata in fata ochilor. Nu-i pasa, chiar daca toti cei din jur o priveau pusi sub semnul intrebarii. Oricum, daca cunoscutii nu pot intelege, cum ar putea cei care trec in viteza avand vieti paralele oferi un gram de intelegere? De fapt vroia doar sa se descarce, sa planga pana nu mai stie de ea, pana simtea ca nodul din stomac care o sufoca o sa dispara. Vroia sa fuga de toate. Cel mai mult o durea faptul ca nu putea fugi de ea, de ganduri, de amintiri. Se aseaza pe o banca. Simtea cum pamantul ii fuge de sub picioare, iar toate clipele trecute i se developau ca un film vechi. Desi stie ca nu a fost doar vina ei, nu putea sa nu simta regretul ca ar fi putut face mai mult, ca ar fi putut asculta mai mult, ca doar din cauza ei acum sunt intr-un punct care-i zapaceste si mai mult. Sau cel putin pe ea. La el e mai simplu in prezent. E convinsa ca acum ceva timp s-a confruntat si el cu sentimentele astea care parca in momentul de viata s-au “reorientat” asupra ei. Si mai stie ca e nedrept, ca nu se poate intoarce acum asa, sperand sa fie asteptata cu bratele deschise. E constienta ca nu e posibil dar i se pare ca uneori revede in el acea privire de atunci. Poate putin mai umbrita si cernuta prin alte povesti, dar stie, ca undeva inauntrul lui pastreaza aceeasi privire calda, care a ramas cu timpul, care ii apartine ei si numai ei. Aceeasi privire care-si aminteste tot ce a fost frumos si aceeasi privire cu care a iertat-o de fiecare data cand se comporta ca un copil.

Stie ca acum toate regretele sunt inutile, ca viata a mers inainte pentru amandoi si-i pare rau ca nu a lasat o portita deschisa si ca nu s-a gandit si la posibilitatea asta. Dar lacrimile nu ajuta. Trebuie sa fie puternica. Desi poate nu pare, are forta inauntru ei. Se uita in urma. A trecut peste atatea. Desi simte ca uneori parca n-o mai sustine pamantul in gandurile sale, inca mai are puterea sa arate un zambet fals, desi o doare atat de tare. Se ridica de pe banca si se intoarce in camera. Nu e nimeni. Nu a mai fost de mult atata liniste. Desi nu se vad si doar isi vorbesc, el isi da seama ca ceva nu e bine. Dar n-ar avea rost sa reia subiectul. Ar ajunge in acelasi punct. Ii cere doar sa nu mai fie suparata. Ea zambeste sec, si-ar dori sa afle secretul, sau macar sa gaseasca un buton pe care sa scrie STOP. Isi spun noapte buna…mai spera doar, din cand in cand, ca o sa sune intr-o buna zi la usa si in loc de “Buna” o sa-i dea din nou un sarut. Ii ramane dreptul de-a visa.